Blog

În 2016, artiștii-curatori Anna Buyvid și Anna Khodorkovskaya au organizat Bienala Mondială Apartament și Studio (Worldwide Apartment and Studio Biennale), o bienală descentralizată desfășurată, timp de două luni, în studiouri și apartamente ale artiștilor, în galerii de apartament din întreaga lume. Mulți artiști au participat la WASB. #00Bienal de la Habana 2018 este o altă bienală cu aceleași coordonate specifice ale spațiului, studiouri și apartamente ale artiștilor.  Este inițiativa artiștilor independenți din Havana care doreau să ofere o alternativă la bienala oficială care nu avusese loc în anul acela. Evenimentul a dus la mișcări sociale și intervenții ale poliției. Alte proiecte cu format de festival aplicabil la nivel internațional sunt și Living-Room Festival organizat între 2010-2013 în Zagreb, Berlin, Bruxelles și Madrid; lorgennale 2016–18, și X-Apartaments 2002–12 care este un proiect creat de Mathias Lilienthal implementat în Duisburg (2002), Vienna (2003), Berlin (2004), Istanbul (2008), Sao Paulo (2009), Johannesburg (2010), Varșovia (2010), Mannheim (2011), Beirut (2012), Zagreb (2016), Stuttgart (2017) și Budapesta (2018).

Totuși, cel mai longeviv, încă activ proiect de bienală (până la pandemie), pare să fie Hors Lits, inițiat de Leonardo Montecchia în Montpellier (2005) și continuat în multe alte orașe din Franța, Spania, Italia, Elveția, Belgia, Germania , Finlanda, Tunisia, Mexic, Chile, Austria și Marea Britanie. Formatul Hors Lits (Din Pat) include un tur al orașului cu opriri în cele patru apartamente unde au loc spectacolele. Am jucat în două dintre edițiile de la Veneția (2015, 2018) coordonate de o prietenă, Laura Colomban, dar abia în decembrie 2020 am avut șansa de a purta o conversație cu Leonardo (prin Zoom). A fost prima mea întâlnire pe Zoom după carantina din martie-aprilie 2020. La vremea aceea, eram destul de deprimat din cauza restricțiilor și a timpului enorm pe care-l petrecsem mai ales acasă dar mi-am recăpătat buna dispoziție în timpul conversației. 

Jean-Lorin Sterian: Trebuie să spun că, deși de obicei îmi place să-mi petrec timpul acasă, abia de mai suport acum. Tu cum faci?

Leonardo Montecchia: E altceva când ai de ales. M-am mutat vara trecută, așa că mi-a prins bine să stau în casă nouă, cu vedere la râu și cu o grădină mare. Am avut noroc. Ultima ieșire a fost în Argentina+ în februarie 2020. A fost extraordinar pentru că m-am văzut cu ai mei dar, de atunci, am stat acasă. și mie mi-e dor să plec dar încă nu-i vremea de călătorii.

J-LS: Ai găzduit spectacole la tine acasă sau în casele altora?

LM: S-au ținut multe spectacole la mine acasă. La început, ale mele, apoi ale altor artiști. Poate, un pic prea mult. După o vreme, când lumea mergea pe rue de l’Université (vechile mele adrese), oamenii ziceau că merg la casa lui Leo …

J-LS: Care a fost prima ta întâlnire cu homemade culture?

LM: Primul meu contact a fost Hors Lits, în ziua când am dat prima reprezentație solo în patul meu. Sau, poate, când am făcut niște spectacole de teatru cu sora mea geamănă, la șapte ani, în casa în care copilăriei noastre …

J-LS: Cum ai demarat Hors Lits?

LM: Primul Hors Lits, în 2005, a venit după o perioadă grea din viața mea – atât profesional, cât și personal. Mi-am luat timp de gândire și am simțit nevoia să intru direct creație. M-am hotărât să fac un spectacol solo, în patul meu, și le-am propus celorlalți artiști să facă același lucru. Am început în ideea unei singure reprezentații. 

J-LS: Cum a fost prima ediție? Cum a evoluat conceptul de atunci încoace?

LM: Prima ediție a fost mică, doar douăzeci de spectatori. Dar a fost magic. Instantaneu am simțit că ideea era „corectă”. Am simțit că era direcția potrivită pentru mine. Un loc alternativ de unde să creezi, să ai un alt fel de contact cu artistul și cu publicul. Conceptul nu s-a schimbat foarte mult. Au fost patru spectacole de douăzeci de minute, la fel ca acum. Dar publicul putea alege ce spectacole vede. A fost foarte dificil de organizat iar, în cele din urmă, oamenii au rămas la toate cele patru. S-a întâmplat ceva important cu mine și cu publicul. Am hotărât s-o facem din nou peste o lună, când au venit mai mulți oameni în public; și, apoi, ne-am oprit.

Dădeam câte o reprezentație din când în când și, după trei ani, am hotărât să o facem regulat; de trei ori pe an. Câțiva prieteni din Bordeaux, Toulouse și Marsilia voiau să încerce și ei. Am zis bine, poate că e important să ne gândim la o rețea. Nu ne-am imaginat niciodată cum o să meargă. La început, Hors Lits a fost doar un proiect; totul s-a întâmplat firesc. Întâi am făcut, pe urmă ne-am gândit la ce făceam. La început nu înțelegeam ce se întâmplase dar, până la urmă, am înțeles că aici e spațiul libertății de creație – fără legătură cu treburile oficiale, compania de dans, subvenții. Nu că aș fi împotriva lor, dar avem nevoie de altceva, avem nevoie de forme diferite. Știi că am compania mea, din 2004, niște subvenții de la guvern, producții, angajați, am toate aceste lucruri dar acela e un alt tip de creație. În Franța sunt bani mulți dar, ca să-i și obții, trebuie să fii specialist în administrare. Pe atunci, trebuia să ceri aprobare de fiecare dată când făceai ceva. Era o mare birocrație. 

J-LS: Hors Lits a satisfăcut o nevoie?

LM: Aveam nevoie de celălalt spațiu, un spațiu alternativ, ca să creez, să găsesc oameni noi, să întâlnesc artiști. și mai aveam nevoie să mă reconectez cu spațiul de creație / să îmi reactivez  ușurința de a crea. Fără probleme de administrare, fără decizii politice, fără subvenții, autorizații, hârtii… Doar artiști, creație și public – atât. Așadar, toate astea s-au întâmplat la început, când am înțeles că e o necesitate pentru mine.

J-LS: Cine au fost primul public al Hors Lits?

LM: Am transmis invitații din om în om și prin e-mail. Era prima oară că făceam așa ceva, deci n-aveam nicio idee despre ce urma să se întâmple. Am fost destul de precauți la început. De aceea acum ne întâlnim în oraș înainte de a trimite oamenii la case. Prima dată, totul s-a petrecut cu inocență. Aproape toti cei care au venit erau artiști și prieteni din lumea dansului, dar lucrurile s-au schimbat.

J-LS: Cum te-ai simțit să ai în casă atât de mulți oameni, unii chiar străini?

LM: Era aiurea. La primul spectacol pe care l-am făcut la  mine acasă, în pat, nu m-am uitat deloc la public. Aveam o replică în care spuneam: ”Știu că sunteți aici.” Din cauza asta nu m-am uitat la ei, pentru că știam că ei erau acolo. Mă jucam cu ”Știu că știi că știu că ești aici.” Stăteau de o parte și de alta a patului. Nu-i cunoșteam. Pe atunci, locuiam într-un apartament mic. Mulți mi-au spus că fuseseră la mine acasă la spectacole iar, uneori, fac cunoștință cu oameni care îmi zic: „Să știi că-mi place canapeaua ta.” 

J-LS: și mie mi se întâmplă asta. Întâlnesc oameni la petreceri sau la evenimente de artă, care îmi spun: ”Îmi place tapetul tău!” ”Cum vine asta…?” ”Păi, am fost la tine acasă în … 201X.” ”Ce să zic…? Sper că te-ai simțit bine!” Nu-I pot ține minte pe toți cei care au venit la apartamentul meu în cei șapte ani de lorgean theatre. Cum te simțeai când jucai pentru un public așezat la o distanță atât de mică față de tine? 

LM: Asta se învață în timp. Acum îmi place și mi-a schimbat complet jocul. Uneori, când sunt pe o scenă mare, brusc mă simt singur pentru că oamenii nu sunt aproape de mine. La început, eram chiar intimidat. După cum spuneam mai devreme, la primul spectacol nu mă uitam la public. În multe spectacole m-am jucat cu prezența – nonprezența. Odată, în Lille, am jucat un spectacol în care eram legat la ochi. Am spus publicului voi mă puteți privi dar eu nu vă pot privi.Iar în ultimele trei minute, după câteva mișcări, i-am prevenit că urma să-mi dau jos legătura și am petrecut ultimele clipe ale spectacolului privindu-i în ochi, pe fiecare, unul câte unul. E complet altceva decât scena, iar acum îmi place. E foarte greu uneori să faci față unui spectator plictisit, cu privire goală, așezat atât de aproape de tine. Dar acum îmi place. Vreau. Îmi trebuie. 

J-LS: Cum alegi artiștii care joacă în Hors Lits?

LM: Nu-i alegem; doar combinăm propunerile. De regulă, aleg cel puțin un artist pe care nu-l știu deloc. Publicului îi ținem un discurs în care îi explicăm că noi nu programăm spațiul, că suntem doar artiști care creează spațiu pentru alți artiști. De fiecare dată le spun: Ieri, noi nici nu știam ce vom juca. Veți vedea lucruri diferite. Unele vă vor plăcea, altele nu. Nu vă faceți griji, durează numai douăzeci de minute. Nu pățiți nimic. Uneori, mă gândesc că mai puternice sunt lucrurile care nu-ți plac, decât cele care îți plac. 

J-LS: Adevărat.

LM: și vorbim mult cu publicul, după spectacol. Sunt foarte mulți pe care îi bucură să descopere. Acesta este un specific al Hors Lits; oamenii nu știu ce urmează să vadă. Nu au nicio idee, pentru că noi nu le spunem prea multe despre conținut, ci doar adăugăm puțin text. Hors Lits e pentru oameni cu mintea deschisă.

J-LS: Și organizatorii din toate orașele gazdă Hors Lits au același discurs?

LM: Da.

J-LS: Așadar, aceasta face parte din format.

LM: Exact. Dar n-a fost așa de la bun bun început, deoarece trei din patru spectacole pot fi frumoase și unul mai puțin frumos. Nu mai țin minte unde anume, dar am stat odată la o repetiție și mi-am zis: „Nu știu dacă sunt în stare să suport așa ceva”. Ideea discursului de deschidere a venit după această experiență. Ideea era bună, pentru că oamenilor le plăcea acest gen de onestitate. Este un risc și ni-l asumăm.

J-LS: Pentru tine e important să nu creezi așteptări publicului? 

LM: Publicul trebuie să cunoască contextul când vin la Hors Lits. Uneori, artiștii prezintă produsul final. Alteori, e vorba de o lucrare în desfășurare. Sau doar încearcă lucruri. Sau, ca artist, nu-ți place propria ta lucrare. Odată, o femeie m-a întrebat: „Cum adică…, nu-ți place ce faci?” Da, câteodată nu-mi place. Când vorbești despre ce ai făcut acum mulți ani, zici ”nu-mi place”. Da, se întâmplă și este ok. 

J-LS: Hors Lits are un format specific care oferă publicului nu doar spectacole ci și plimbarea între casele-gazdă. Care este rolul etapei de exterior a evenimentului?

LM: Este foarte important. Plimbarea permite oamenilor să descopere spații noi. La început, le dădeam și posibiliatea să-și aleagă spectacolul la merg. Era teribil de greu, pentru că ziceau „Vreau să-l văd pe ăsta. Ba nu, pe celălalt!”… cam așa ceva. Era o nebunie. Apoi, am început să le oferim cele patru spectacole unul după altul și turul a devenit important. Ei merg împreună de la o reprezentație la cealaltă, și comentează spectacolele. Se generează un efect de grup, iar asta e foarte frumos, turul le induce o nouă dinamică.

J-LS: Socializare?

LM: Da, dar și ceva mai mult. Am discutat despre jucarea celor patru spectacole într-un singur loc. Dar nu-i același lucru – pentru că le iei oamenilor acel respiro dintre spectacole și șansa să descopere, de fiecare dată, o altă casă, un spațiu nou care oferă experiențe noi.

J-LS: Ce se întâmplă după ultima reprezentație?

LM: Facem o ultimă întâlnire, de obicei într-un bar. E important ca publicul să se întâlnească cu artiștii. Pot spune că în Montpelier avem acum o problemă, pentru că Hors Lits a ajuns foarte popular. La fiecare reprezentație intră trei grupuri de câte 30 de oameni, ceea ce înseamnă un public de 90 de persoane per ediție. Cu artiștii, se fac cam 100 de oameni ceea ce e mult! Nu întotdeauna găsim spațiu pentru toți, chiar dacă mergem doar la o bere. Dar această ultimă întâlnire e foarte importantă.

J-LS: Cine e ghidul? Cine conduce oamenii din casă în casă?

LM: Oameni diferiți. De obicei, sunt din echipa organizatorilor. Și, uneori, avem artiști care dau reprezentații pe drum.

J-LS: Referitor la popularitatea tot mai mare a festivalului, ce crezi că s-ar întâmpla dacă Hors Lits ar deveni mult prea mare pentru a fi controlat?

LM: Nu știu ce înseamnă prea mare.

J-LS: Nici eu nu știu dar, uneori, proiectele demarează în subteran, apoi cresc și tot cresc  până devin altceva.

LM: Nu cred că va fi vreodată prea mare, pentru că nu avem bani. Unii au demarat Hors Lits în orașul lor acum zece ani iar azi au o echipă, de una până la cinci persoane. Eu n-am control asupra proiectului, așa că el poate evolua în orice fel. Cred că ăsta e motivul pentru care Hors Lits încă există. Nu vreau să am control. Oriunde ar fi ei, un singur lucru le cer oamenilor care organizează Hors Lits – să rămânem în contact. Nu e o obligație, dar cred că este important. Dacă nu vor să-și împărtășească experiența, nu-i nicio problemă – cel mai important lucru sunt creația și întâlnirea cu oamenii.

J-LS: Cum sunt plătiți artiștii care joacă în Hors Lits?

LM: Împărțim fondurile: patru părți pentru artiști, o parte pentru organizatori. Pentru mine nu este important să fiu pe piață. Nu va exista niciodată o ediție Hors Lits Coca-Cola. Unii au început cu Hors Lits și au vrut mai mulți bani, subvenții, bani de la primărie ca să facă și asta și aia și ailaltă. Eu am zis, ok, dar banii ar trebui băgați în alt proiect, nu în Hors Lits. Fiindcă, după mine, importante sunt gândirea și ideologia spațiului alternativ. Trebuie să creăm liberi. Nu sunt împotriva banilor, dar contează de unde vin acești bani. Tocmai asta e diferența între Hors Lits și alte evenimente. Când ajungi să ceri bani de la primărie sau de la guvern, totul  devine politic. Acum, Hors Lits este cunoscut, e mare, dar nu e pe piață. Și nu va fi niciodată.

J-LS: Asta îmi place. Oare Hors Lits ar putea fi numit festival de locație?

LM: Cred că nu-mi place cuvântul „festival”. Prefer „eveniment” sau „acțiune artistică”. ”Festival” e prea instituțional. Hors Lits este un concept și o rețea de oameni care își pun întrebări similare.

J-LS: Care era profilul gazdelor din primele ediții Hors Lits? Bănuiesc că majoritatea erau artiști.

LM: Da. La început, gazda și publicul erau în mare parte artiști dar, în timp, s-au schimbat mult. Acum, sunt tot felul de oameni. Anul trecut a fost amuzant, când am mers cu un proiect într-un alt oraș din Franța și m-am întâlnit cu primarul. După ce mi-a citit CV-ul, m-a întrebat: „Sunteți cel care a creat Hors Lits?” Așadar, Hors Lits chiar e cunoscut în Franța. Hors Lits este mai important decât mine. Iar asta îmi place. Acum e foarte simplu să găsești gazde. ”Sunteți de la Hors Lits? Da. Haideți înăuntru!” E mult mai ușor decât cu ani în urmă, când trebuia să le explicăm. Foarte mulți vin după spectacol și ne spun: ”Aș vrea să vă propun casa mea pentru ediția următoare”. și avem o listă de propuneri.

J-LS: La fel se întâmplă și cu HomeFest. La început, gazdele sau chiar membrii echipei erau publicul. I-a prins atmosfera, s-au bucurat și pe urmă au vrut s-o aibă acasă la ei. Cum percepi spațiul domestic după atâtea spectacole ținute acasă la tine și acasă la mulți alții? Presupun că îl vezi cu alți ochi acum, dat fiind el este și scenă pentru tine.

LM: Acum e reflex: de fiecare dată când merg într-un loc nou, primul lucru e să mă uit peste tot, aici putem face așa… dincolo se poate face asta… Văd ce-mi propune casa. Asta mi-a schimbat complet modul în care privesc locurile; nu toate casele, ci toate locurile. Acum, când cineva îmi vorbește despre un proiect, eu îl întreb doar cum arată locul, care-i bugetul? Și abia pe urmă putem face ceva. Fie și o toaletă de trei metri pătrați, nicio problemă, venim cu o propunere. 

J-LS: Eu întotdeauna mi-am imaginat lorgean theatre ca pe un laborator pentru artiști. Cum funcționează Hors Litspentru dvs.?

LM: Oh, am avut atâtea experiențe cu spectacolele din case. Uneori, este ca un laborator … alteori regret că nu e și mai mult un laborator! Uneori văd spectacole prea „gata”, prea „drăguțe”. Cu cât trece timpul, cu atât îmi plac mai mult artiștii care riscă și caută lucruri noi. Uneori, regret că artiștii nu înțeleg toate posibilitățile care li se deschid acasă, toate lucrurile noi pe care nu le vor avea niciodată pe scenă.

J-LS: Ați întâlnit artiști care nu s-au putut adapta la cutia domestică? Eu am avut această problemă mai ales cu actori care lucraseră în teatre de stat.

LM: Oh, da. Sunt atât de mulți artiști care vin cu astfel de așteptări … orgă de lumini și de sunet, mașină de fum, chestii de-astea… Nu-nțelegi! Nu-i scena pe care o știi tu. E doar o casă în care trăiesc oameni. Și te poți folosi enorm de ea! Unii dintre ei ascultă și înțeleg; alții, nu. La fel e și relația cu gazda – care-i foarte importantă. Uneori nu se leagă. Nu poți forța pe nimeni să comunice sau să se implice mai mult decât o face. Nu putem face mai mult decât: „Iată artistul, iată gazda, faceți cunoștință!”. Magia se întâmplă – uneori; alteori, nu. De fiecare dată e altfel. Nu le cerem gazdelor să fie prezente. Uneori, ne dau cheile și atât, aproape că nu le vedem pe urmă. Dar, în general, ele sunt foarte implicate în spectacol.

J-LS: Publicul joacă, de asemenea, un rol important în facerea magiei. Ei stau atât de aproape de artiști, încât energia lor circulă mai direct, influențează și mai mult spectacolul.

LM: Absolut. Publicul e foarte important. și sunt întotdeauna curioși, poate din cauză că ei nu știu ce urmează să vadă. Așa că se deschid spre experiențe noi. În general, sunt foarte surprinși și fericiți. Asta e valabil și pentru artiști și pentru gazde: experiențe noi, senzații noi.

J-LS: După părerea ta, caseta domestică (spațiul domestic gazdă a evenimentelor de artă) interferează cu spectacolele?

LM: Interferează foarte mult! Spațiul domestic nu este deloc neutru. E atât de diferit în comparație cu cutia neagră, cea care „vrea” să fie „neutră” (nu există nimic cu adevărat neutru; și în cutia neagră există o mulțime de condiționalități). Întotdeauna am spus că o casă e spațiu viu. De aceea trebuie să înțelegem și să respectăm acest spațiu.

J-LS: în urma unei reprezentații, casa ta se schimbă?

LM: Se schimbă complet. Multe gazde ne-au spus că și-au schimbat modul de a-și privi casa în urma spectacolelor.

J-LS: Ce crezi că se va întâmpla cu Hors Lits în acest context ciudat pe care îl trăim acum? Celălalt tip de spectacole, concerte, teatru, dans contemporan pot continua și în restricțiile de distanțare. Dar se pare că evenimentele homemade culture, unde proximitatea, intimitatea dintre oameni sunt esențiale, nu au viitor în următorii ani.

LM: Nu prea știu: 2020 a fost un an foarte dificil pentru toată lumea, desigur. Habar nu am ce se va întâmpla. Aici, în Franța, am spus că la iarnă vom fi în standby și, pe urmă, vom vedea ce o să se întâmple în vară.

J-LS: În aprilie-mai 2020, în timpul carantinei, am reușit să facem HomeFest pe Zoom și a mers destul de bine. Au fost doar circa 20-30 de oameni la fiecare spectacol, artiștii și publicul au stat în case separate și oamenii au rămas la discuții mult timp după aceea. Intimitatea și spațiul de acasă al spectacolelor au fost păstrate.

LM: Discutăm și despre un Hors Lits „compatibil Covid”, dar nu suntem siguri.

J-LS: Cum vă imaginați această ediție „compatibilă cu Covid”?

LM: Habar nu am. Poate, spectacole unu-la-unu sau doar cu cinci persoane în public, cu artistul la duș sau interpreții îmbrăcați în costume de astronaut. Chiar nu știu. În același timp, nici nu știu dacă vreau. Poate o dată, numai de dragul de-a o face; sau zicem că n-o putem face așa cum vrem și, atunci, n-o mai facem deloc. Contactul este foarte important. Tocmai m-am uitat la câteva videoclipuri Hors Lits vechi, unde oamenii dansează foarte apropiați și m-a impresionat, aproape am plâns. Atunci mi-am spus că nu vreau să mă opresc… dar că, dacă nu vom putea continua în aceeași manieră, poate o să facem un alt proiect iar Hors Lits va fi pus în așteptare până când o vom putea face așa cum vrem noi. E un moment cu adevărat straniu și nu vreau să sacrific proiectul. Poate că-i mai bine să aștept. Poate intrăm la hibernare șase luni sau doi ani.

J-LS: Da, știu, pentru că miezul oricărui proiect homemade e punerea împreună a oamenilor, sub același acoperiș. Iar asta nu se mai întâmplă. Nu știu: eventual, am putea folosi contextul, pentru că restricțiile ne fac mai creativi uneori.

LM: Da, sigur, dar aia nu va mai fi Hors Lits. Va fi altceva.

J-LS: Dar cum a fost cu fenomenul carantinei când, dintr-o dată, artiști din întreaga lume au început să joace în casele lor?

LM: A fost altceva, pentru că a fost mediat video. Oamenii mă întrebau – de ce nu faci spectacole de acasă? Nu vreau. Pentru mine este important să invit oamenii la mine. Este ceva viu. Sunt foarte recunoscător pentru toată această tehnologie și îmi place de ea; conversația noastră e posibilă acum dar nu-e același lucru cu a bea un pahar la mine acasă, sau la tine, sau la altcineva.Toate imaginile sunt oferite prin arhiva Hors Lits.