cu Johanna Gilje – 27 august 2018 / h 09:43
Cam acum 1 an, eram în sufrageria unui apartament din Berlin, stăteam de vorbă cu Johanna Gilje, ea fiind unul dintre cei care au locuit o vreme cu mine. Acolo, în fiecare zi la ora 20:17, din două difuzoare fixate pe perete, se aude un minut înregistrat din ziua precedentă, un proiect numit Minut/An făcut de doi artiști, Kovacs și O’Doherty, proiect care a durat tot anul 2017. După ce i-am povestit despre căutările mele, am aflat că există o cultură punk foarte puternică în Olympia, capitala statului Washington, unde trupele locale cântă în subsolul caselor. Dat fiind că erau puține galerii de artă în oraș, ea s-a gândit să cupleze aceste concerte cu spectacole de artă performativă și instalații. Așa a ajuns ea un fel de curator, deși îmi zicea că ea nu s-ar numi așa pe sine – cum spun, de altfel, majoritatea inițiatorilor de Homemade Culture pe care i-am cunoscut. Un cuvânt mai potrivit ar fi „mediator”, pentru că mediatorul conectează scena artei cu publicul, aducându-le în aceeași dimensiune spațiu-timp. Ulterior, Johanna a devenit oaspete în HomeFest, festivalul meu de acasă din București. După ceva timp, ea mi-a răspuns la întrebările despre activitatea ei homemade culture în Olympia.
Jean-Lorin Sterian: În ce perioadă ai organizat evenimente culturale de casă în Olympia?
Johanna Gilje: Am organizat spectacole de artă în Olympia, Washington, între august 2014 și aprilie 2016. Fiecare spectacol a fost posibil printr-un efort de grup și cu sprijinul multor oameni, în special prin colaborări cu Ginsy Stone, Eli West și Nate Kirkwood.
J-LS: Câte evenimente ai organizat?
JG: Patru.
J-LS: Ce aveau ele în comun? Ce titlu le-ai dat?
JG: în ordine cronologică, titlurile au fost: ”Project Dissonance” (Proiect Disonanța) (august 2014), ”Fuck your Love” (La Naiba cu Dragostea) (februarie 2015, împreună cu Eli West), ”Psychic Space” (Spațiu Psihic) (septembrie 2015), și ”As If / It Were” (De parcă / Ar fi) (aprilie 2016). Fiecare spectacol a fost organizat cu aproximativ 15 – 20 de artiști dintr-o gamă largă de medii artistice, în jurul unei teme centrale. De pildă, ”Project Dissonance” a folosit următoarele întrebări ca impuls: Ce este cunoașterea? Ce este disonanța? și Cum poate fi disonanța generatoare? Invitația a fost lansată cu două sau trei luni înainte de fiecare spectacol, ceea ce a dat artiștilor timp să își elaboreze producția în funcție de temă și între ei, unii cu alții. Ca facilitator, eu am găzduit câteva sesiuni de feedback și schimburi între artiști. Pentru mine, era important ca cei pe care îi invitasem în spectacol să provină din medii artistice diferite și ca ei să lucreze împreună, chiar dacă nu se cunoșteau bine dinainte.
Alexis Howel și Asheem Rai, Project Dissonance, ABC House (Casa ABC), august 2014.
J-LS: Poți descrie unul dintre locurile în care s-a desfășurat?
JG: Locațiile în care am făcut spectacole au fost ABC House, Alamingo House, Olympia Press Building și Obsidian Bar – toate în Olympia, Washington. Fiecare locație este diferită, cu o anumită istorie și o anumită relație cu orașul. Fiecare locație a venit și cu propriile ei probleme de logistică, pe care am încercat să le rezolvăm în organizarea spațiului și a timpului spectacolelor. De exemplu, ABC House este binecunoscută de mai multe decenii pentru spectacolele de punk din Olympia. La vremea acea, locuiam în casă și puteam avea acces la întreg spațiul pentru a planifica evenimentul și pentru a pregăti lucrările specifice locației, împreună cu artiști. Acest spectacol s-a întins pe aproximativ cinci ore, incluzând aici reprezentația propriu-zisă, videoclipurile și instalația.
Ben Kapp și Ben Michaelis, Project Dissonance, ABC House, august 2014
J-LS: Poți descrie unul dintre evenimente ca o poveste?
JG: Project Dissonance: Am început în curte, unde au fost un spectacol aerian (acrobații la înălțime, dintr-un copac mare și bătrân) și mai multe spectacole de dans, înainte de a merge în spațiul interior, la lucrări – între care au fost și o prelegere, o compoziție muzicală, benzi desenate, documentare video, sculptură, o instalație performativă și stand-up comedy. Au fost lucrări de artă în casa scării, la subsol, pe dulap și in baie. În timpul spectacolului, un grup numit „YDHWM (Your Daily Hour with Me)” (Ora Ta Cea de Toate Zilele cu Mine) se plimba cu o cameră video filmând fragmente din spectacol și intervievând publicul. Când s-au terminat toate celelalte spectacole, YDHWM au proiectat imaginile filmate pe un ecran făcut dintr-un cearceaf, în timp ce membrii publicului comentau experiența pe care tocmai o avuseseră în reprezentația artistică. Acest videoclip a fost difuzat pe un post de televiziune local, TCTV. YDHWM au făcut același lucru la toate cele patru spectacole, care sunt încă disponibile online.
YDHWM, Project Dissonance, ABC House, august 2014
J-LS: Care era contextul scenei artistice locale? Ce fel de artă a fost expusă în principalele spații / galerii? Dar scena muzicii underground cum arăta? Muzica și arta, merg ele mână în mână?
JG: Eu am cunoscut scena formală de artă locală din Olympia (galerii consacrate și spații de spectacol din centrul orașului, adesea susținute cu bani de la primărie și de la stat), ca fiind destul de tradițională. Adică, cele mai multe galerii găzduiau artiști care pictau peisaje figurativ, clasic etc. și/sau lucrări artizanale, meșteșuguri, care reflectau cultura populară din nord-vestul SUA. Teatrele prezentau mai ales piese de teatru tradiționale și nu exista spațiu dedicat dansului contemporan. Poate că cele mai radicale spații erau teatrele (în special Olympia Film Society), unde puteai vedea filme experimentale și unde exista un festival anual de porno. Din punctul meu de vedere, totuși, scena de artă cea mai activă și cea mai contemporană era în locuințele oamenilor. Multe case din Olympia au fost considerate „case punk” și numele lor le aflai doar din gură în gură. Aceste case găzduiesc muzică (mai ales punk) în mod regulat, în subsoluri și în livinguri. Uneori, aceste spectacole se organizează ca festivaluri, promovate mai ales prin afișe, pliante și din gură în gură. Oamenii mai organizează și alte tipuri de evenimente de artă publică în spațiile lor, precum lecturi de poezie și piese de teatru. O vreme, am făcut și eu parte din ceva ce se numea House Theatre (Teatru de Casă) (fondat de Ben Michaelis și Juli Kimbrell) unde, în grupul nostru, ne-am scris propriile scenarii și le-am interpretat în livingul din Grant Street House în Cartierul de Vest din Olympia. Cred că această cultură a adunărilor în spații domestice nu s-a limitat (și sper că nici acum n-o face) la „artă” ca gen exclusiv, ci ea include și alte lucruri precum grupuri de studiu, prelegeri, terapii de grup, întâlniri de activiști, training anti-rasism, mese improvizate din ce aduce fiecare, schimburi de abilități etc. Cred că această trăsătură comunitară e unul din elementele care au făcut ca spectacolul de artă, la a cărui organizare am participat și eu, să fie posibil și extrem de incitant. În Olympia și în nord-vest în general, istoria spectacolelor de muzică făcute acasă este strâns legată de o istorie a activismului. Unul dintre punctele forte ale mișcării muzicale și ale activismului din această zonă este capacitatea de a mobiliza oamenii și de a-i entuziasma, fără sprijin financiar din afară sau fără infrastructură, deseori în spații private. Adunarea oamenilor acasă este miezul culturii DIY: abilitatea de a face ceea ce poți, cu mijloacele pe care le ai, cu oamenii din jurul tău.
Erica Leshon, Fuck your Love, Alamingo House, februarie 2015
J-LS: Ce fel de artă ai prezentat/ adunat/ curatoriat în evenimentele tale? Cum ai ales?
JG: N-am căutat lucrări de artă. Am căutat și am urmărit oameni cu idei interesante, care făceau lucruri interesante și aveau conversații interesante. Când spun interesant, nu mă refer doar la ceea ce m-a intrigat la nivel tematic ci, mai degrabă, la idei care provocau discuții și care erau abordate deschis. De multe ori le ceream să expună lucrări oamenilor care nu se considerau ”artiști” dar care lucrau la un proiect ori aveau în minte un proiect sau doreau să experimenteze cu un grup de oameni. Îmi plac fricțiunile care apar atunci când iei ceva care nu se mărturisește ca artă și îl plasezi într-un context de artă pentru a vedea cum este citit. La fel, îmi place să iau artă care se gândește pe sine „artă” și să o pun într-o situație nepotrivită, cum ar fi casa scării, ceea ce afectează citirea acelei lucrări. Cred că ideea este să tratezi lucrarea nu ca un obiecte sau o experiențe distincte, create de anumite persoane ci, mai degrabă, ca situații și ca percutor al unor fapte care se întâmplă atunci când lucrarea intră în contact cu spațiul și cu publicul. Adesea, alegeam să invit pe cineva din curiozitatea de a afla cum gândea și, poate, din curiozitatea de a vedea cum anume gândirea lui putea dialoga cu gândirea altei persoane. Uneori, era tensiune între cele două voci dar, împreună, ele spuneau ceva nou. Din motive pragmatice, am avut și invitați recomandați de oameni în care aveam încredere și am continuat să invit oameni cu care lucram bine. Asta a indus un sentiment de continuitate și a dat coeziune spectacolelor.
David Scherer Water, Psychic Space, Olympia Press Building, septembrie 2015
J-LS: Poți descrie câteva proiecte?
JG: Unul dintre proiectele mele preferate a fost o instalație bazată pe timp, făcută de China Star (Song for a Melting Ice Cap – Cântec pentru O Calotă Dezghețândă), care era realizată din gheață și tamburi. Gheața s-a topit în câteva ore și s-a prelins pe tamburi de dimensiuni diferite așezați în interiorul spațiului. Spațiul era o peșteră din beton, masivă, astfel încât auzeai diferitele tonuri în ecou în întreaga expoziție. La capătul cavernei era o altă piesă sonoră, electronică, de lungă durată (trei ore), de Mickey Mouth, care avansa foarte lent. Mi-a plăcut modul în care aceste piese foloseau spațiul și cum interacționau atât senzorial cât și conceptual cu celelalte piese. O parte din lucrare era superironică și afectată, altele părți erau foarte personale, altele foarte academice. Era important pentru mine să am un mix.
China Faith Star, Psychic Space, Olympia Press Building, Olympia Washington, septembrie 2015
J-LS: Ți-ai prezentat și lucrarea ta?
JG: Da, am prezentat–o în două spectacole, dar am ezitat. În ambele cazuri, ideile mele s-au conturat din conversații cu alți artiști despre temă și despre ideile lor. Îmi vine extrem de greu să organizez așa ceva făcând și artă în același timp și să le fac bine pe amândouă. Organizarea în sine poate fi văzută ca lucrare de artă și chiar o simt în sensul ăsta dar, când organizatorul folosește lucrările altora pentru a-și crea propria lui operă, atunci apar probleme legate de curatoriat și probleme de autor. Este o dilemă la care mă gândesc foarte mult, dar încă nu i-am găsit un răspuns.
Johanna Gilje, Project Dissonance, ABC House, august 2014
J-LS: Cum s-ar numi ceea ce faci, rolul tău / statutul tău în aceste evenimente?
JG: M-aș numi organizator sau facilitator. Pentru anumite lucruri, m-aș numi „curator” dar termenul ăsta eu îl simt mai complex, cu semnificații diferite în contexte diferite și, prin urmare, el trebuie folosit cu atenție. Îmi place ideea de curator ca îngrijitor de oameni și de opere, iar asta am încercat să fac eu prin organizarea spectacolelor. În opinia mea, curatorul niciodată n-ar trebui să fie autor sau o autoritate pentru artiști ori pentru arta lor. Un bun curator, cred eu, trebuie să aibă aceleași abilități ca orice organizator social. După mine, calitățile cele mai importante sunt abilitatea de a asculta atent multe voci și cea de a vedea relațiile dintre părți.
Fuck your Love, Alamingo House, februarie 2015
J-LS: Cum ați făcut publicitate evenimentelor?
JG: Am făcut evenimente pe Facebook pentru fiecare spectacol, pliante și programe pe care le-am distribuit în Olympia. La fiecare spectacol ofeream programe pe care oamenii le puteau lua acasă dacă doreau, ca memorie a evenimentului. Am avut și un blog pentru primele trei spectacole, cu link-uri spre site-urile artiștilor, imagini din spectacol și o declarație curatorială, care a pus artiștii în legătură. Emisiunea TV Your Daily Hour with Me ne-a luat interviuri, mie și unora dintre participanți, pentru a promova evenimentul pe care l-au și transmis în ziua fiecărui spectacol.
De parcă / Ar fi, Obsidian, aprilie 2016
J-LS: Câți oameni erau de obicei în public?
JG: Unul dintre lucrurile care mă emoționau cel mai mult era cantitatea de energie pe care o transmitea publicul. Spectacolele de muzică date în subsolul caselor și la care veneau mulțimi de oameni erau un lucru obișnuit în Olympia dar, de multe ori, aveam impresia că erau aceleași clici care veneau la aceleași spectacole și că nu prea se intersectau persoane cu preferințe muzicale diferite, nici măcar comunități de prieteni din Olympia. La fiecare dintre aceste reprezentații de artă veneau peste 100 de oameni, ceea ce era destul de mult pentru un spațiu de locuit, fie și pentru o casă mare. Oamenii veneau și plecau în cursul spectacolelor (care durau adesea cinci ore) pentru a-și susține nu doar prietenii, ci și pentru a vedea lucrările de artă ale altora, pe care nu i-ar fi întâlnit în mod normal.
J-LS: Ați avut taxă de intrare? S-a vândut vreo lucrare?
JG: Nu exista taxă de intrare în spațiile private (ABC House și Alamingo House). La intrarea în clădirea Olympia Press era un borcan pentru donații, care s-a dus pe plata asigurării evenimentului nostru. La Obsidian, care era un bar cu spațiu de evenimente în centrul orașului, am avut un borcan care îți sugera donații de cinci dolari. În ambele cazuri, ne-am acoperit cheltuielile indirecte din donații – evident, nimeni n-a fost plătit (înafară de asigurare și spațiu). Niciuna dintre lucrări nu era de vânzare. Singura excepție care îmi vine în minte sunt doi artiști, care avuseseră o relație de cuplu, iar în spectacol ei vindeau suveniruri ale relației lor într-un fel de magazin de cadouri. În cazul lor, alegerea de a vinde lucrări de artă a fost conceptuală.
YDHWM, Fuck your Love, Alamingo House, februarie 2015
J-LS: Ce a urmat după evenimente?
JG: Ce a urmat fost simplu și de minimă anvergură: am adunat fotografii pe care le-am împărțit participanților și am transmis e-mailuri de mulțumire. Efectele pe termen mai lung au fost că mulți dintre artiști au rămas în contact și apoi au continuat să lucreze împreună. Mulți au revenit la următoarele spectacole (pe lângă artiștii noi), dar activitățile lor artistice și relațiile dintre ei au continuat independent de noi.
J-LS: Cât de importantă este socializarea la întâlnirile voastre? Este arta un pretext pentru socializare?
JG: Am considerat că fiecare spectacol face parte dintr-un experiment social sau dintr-un proiect social. Nu doar pentru că diferite tipuri de artiști și de public sunt aduși la un loc ca să facă ceva, ci și pentru pentru că am gândit lucrările de artă ca pe un fel de anchetă socială a subiectelor propuse. In mod special a fost interesant pentru mine să văd cum oamenii își folosesc o gamă foarte largă de strategii și mijlocace artistice pentru a aborda întrebări delicate; și a mai fost interesant să aud cum răspunde publicul la acele provocări. De asemenea, am simțit – poate dintr-un prea-plin de speranță – că, într-un fel, construim împreună o infrastructură pentru noi în afara instituțiilor artistice consacrate. Infrastructurile noastre au fost modelate după valorile celor care au contribuit. Acesta ar putea fi considerat, de asemenea, un scop social. Așadar, socializarea a fost intenționată dar ea a fost concepută nu doar pentru public ci și pentru artiști, în jurul unor anume subiecte și întrebări care, sperăm, au perpetuat dialogul dincolo de momentul spectacolului.
Reid Urban și David Weinburg, Fuck your Love, Alamingo House, februarie 2015
J-LS: În ce context al vieții tale ai făcut asta?
JG: Tocmai îmi terminam facultatea și mă gândeam la cum urma să arate viața mea de atunci înainte. Mă plictisisem de lucrările mele și voiam să găsesc o cale prin care să fac loc altor voci. M-am mobilizat și cred că aveam ceva de dovedit atât mie însămi și celorlalți
Ginsy Stone, Psychic Space, Olympia Press Building, septembrie 2015
J-LS: Care a fost principalul factor de motivare pentru a te ocupa de organizare?
JG: Treceam printr-o perioadă conflictuală în activitatea mea artistică, încercând să înțeleg ce înseamnă să faci ceva important. Făcusem un curs foarte intens, de un an, unde s-au discutat politici de artă și identitate legate de rasă, identitate și clasă. Eram epuizată de toate gândurile despre experiența mea subiectivă și voiam să încerc să întorc obiectivul spre exterior. Am văzut nevoia organizării unor evenimente de artă diferite în Olimpya și nevoia de a aduce împreună grupuri de oameni diferiți. De asemenea, aveam mare nevoie de ceva în viața mea care să-mi dea sentimentul unui scop, ceva care să mă conecteze la alte idei, din afara mea.
Kaia Gilje, De Parcă / Ar Fi, Obsidian, aprilie 2016
J-LS: Care a fost cel mai bun și cel mai neașteptat rezultat?
JG: Speram că spectacolele vor aduce oamenii împreună, vor facilita conversația și ne vor da un sentiment de împlinire mie și celorlalți. Când toate astea chiar s-au întâmplat, am fost surprinsă mai profund decât îmi imaginasem. Acel sentiment m-a făcut să merg mai departe și el continuă încă să apară.
Project Dissonance, ABC House, august 2014
J-LS: Ai mai face-o din nou?
JG: Da, aș face-o. Dar, pentru mine, e important să văd că există o nevoie în comunitate. Am găzduit un spectacol similar în Berlin, la mine acasă, și a fost la fel de plăcut. Dar Berlinul are atât de multe proiecte de artă experimentală și atât de multe oportunități pentru artiști, încât mi se pare mai puțin important să-l fac aici, cel puțin în felul ăsta. Și, sună banal dar, în situația mea de acum, nu știu cum aș găsi timpul necesar ca s-o fac fără nicio finanțare.
Myrtice Dobler, Project Dissonance, ABC House, august 2014
J-LS: Ai cunoștință de alte inițiative, similare?
JG: Da. Teatrul de casă din Olympia, din care îți spuneam că am făcut parte, e inspirat de o lungă tradiție a teatrelor de casă. Prietenilor mei le-a venit ideea de la o școală în Midwest, numită „The School for Designing Society”. Am fost la mai multe spectacole de casă cu dansatori contemporani în Bellingham, Washington și în Seattle, precum și la festivaluri de artă performativă durațională care sunt adesea specifice locației și se petrec în spații de „non-artă”. Tu și Eu, este un proiect facilitat de Tara Rynders, prin care se creează un spectacol de o seară, cu reprezentații unu-la-unu în case private. Desigur, cunosc și Homefest și lorgean theatre. În Berlin există un proiect numit seria Sonntag, organizat de April Gertler în care artiștii își prezintă lucrările într-un apartament privat, în fiecare duminică, iar curatorul își face prăjitura preferată și servește cafea și ceai. Asta, ca să numesc doar câteva.
J-LS: Ce înseamnă acasă pentru tine?
JG: Oh, Doamne! Unde am crescut eu, se făcea prea puțin diferența între spațiul public și cel privat. Casa noastră nu era nici închiriată, nici proprietatea familiei mele, ci era a comunității în care trăiam, un vechi oraș minier cumpărat de biserica luterană. Mâncam și mergeam la biserică într-un spațiu comun cu 200-300 de oameni. După ce am plecat de acasă, am locuit în multe alte case, fie ca oaspete fie în chirie, inclusiv în case comunale sau case „punk”, cum sunt ABC House sau Alamingo House. Dar, ca mulți pe care îi cunosc, de multe ori eu nu simțeam că spațiul acela era al meu. Viața mea în Berlin în ultimii patru ani a fost și ea precară, cum bine știe oricine stă în Berlin. De aceea, eu am asociat starea de acasă nu atât casei sau apartamentului unde locuiesc ci, mai degrabă, peisajului natural, culturii și oamenilor cu care am relații apropiate. Ideea de proprietate, de fapt, e tot mai puțin legată de ideea mea despre „acasă”. Totuși, interesant e că tata a construit casa în care m-am născut și unde am trăit până la șase ani și, toți anii aceia, ea era mereu în construcție. La fel, și casa de acum a părinților mei (unde eu am stat perioade scurte) este în perpetuă construcție, ei făcând o renovare generală. Astfel, sentimentul de acasă a fost adesea și un sentiment de în construcție. Poate că senzația de acasă eu o asociez cu construirea a ceva, nu doar la propriu ci și construirea unei comunități împreună cu alți oameni. Cred că ăsta e un mod necesar de a asimila noțiunea ”acasă” în contextul unei precarități în mare parte împărtășite.
YDHWM, Project Dissonance, ABC House, august 2014
Participanții la Olympia Art Show:
Alexandria Vickery, Alexis Howell, Alice Wynne, Andrea Goodman, Ariel Birks, Arrington de Dionyso, Asheem Rai,Bayeshan Cooper, Ben Haddox, Ben Kapp, Ben Michaelis, Chask’e Lindgren, China Star, Clel Howard, David Scherer Water, David Weinburg, Duncan Marsh, Eli West, Erica Leshon, Freddy Dobler, Ginsy Stone, Grace Ellis, Hannah Crawford, Hannah Swanson, Jane Rogers, Jean Nagai, Jeff Emtman, Johanna Gilje, Juli Kimbrell, Kaia Gilje, Kanako Pooknyw, Kenny Ward, Kyle Rollins, Kym Walden, LUX, Laura Robison, Liam Halvorson, Lilah Rose, Lindsey Hamilton, Luc DeSio, Maddox Pratt, Marianne Copene, Mary Kallem, Max Oca, Mickey Mouth, Myrtice Dobler, Nate Kirkwood, Nik Nerburn, Pual Krogh, Reid Urban, Rosemary Nichelini,Sean Canning, Taylor Dow, Vanessa LaValle, Willy Smart
Fotografii de:
Jeff Emtman, Ginsy Stone, Pual Krogh, Matthew Ray și Luke Scott Turner
Johanna Gilje face cercetare ca spectacol și spectacol ca cercetare, cu abordări atât practice cât și teoretice ale corpului ca spațiu de investigație socială. Având un trecut în arta dansului, ea face lucrări pe teme legate de corp, de proces și de arhivare în spectacol, lucrări concentrate, în ultima vreme, pe chestiuni legate de dialog și de cartografierea conversațiilor. Din toamna anului 2016, ea urmează programul de Master în Arte pe Strategii de Spațiu, la Academia de Arte Weißensee și este membru în Consiliul de Administrație al Asociației pentru Arte Performative din Berlin. Prima ediție a cărții ei de interviuri cartografiate, ”dorința de a controla și inevitabilul rupturii”, a fost manufacturată în 2014 iar în martie 2016 a fost publicată de Evergreen State College Press.
